Trupele de parașutiști ale Armatei României – o istorie „în pași de dans”

Trupele de parașutiști ale Armatei României – o istorie „în pași de dans”

Istoria trupelor românești moderne de parașutiști este departe de a fi o simplă   istorie. Ea este o poveste care înglobează multe din zbaterile acestei lumi, aflată într-o perpetuă schimbare și marcată de multitudini de incertitudini și căutări. Este o poveste cu suișuri, dar și cu coborâșuri, cu certitudini, dar și cu multe ezitări și seme de întrebare, cu perioade de avânt și dezvoltare entuziastă, dar și cu redimensionări și reduceri drastice ale numărului de structuri militare, pentru a se ajunge până la dimensiunea a ceea ce astăzi am putea numi prezervarea aproape simbolică a unei categorii de trupe despre care, paradoxal sau nu, aproape întotdeauna s-a vorbit cu respect și admirație.

Pentru a înțelege mai bine etapele de evoluție și involuție a numărului de structuri aparținând acestei categorii de trupe, trebuie să pornim, înainte de toate, de la afirmarea câtorva constante, pe care oricare căutător de adevăr din cadrul comunității noastre este dator să le cunoască, înainte de a da verdicte definitive.

Prima, este aceea că manevra pe verticală, una din formele moderne și îndrăznețe ale manevrei operativ-strategice, a constituit un mare pas înainte în plan acțional, în ceea ce privește dinamica și modul de ducere al războaielor moderne. Din acest punct de vedere, dezvoltarea trupelor de parașutiști a fost, până la un punct, un proces firesc și normal. Ea a început încă dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial și este una la fel de actuală și astăzi.

A doua, este aceea că operațiile aeropurtate de amploare (de nivel brigadă, și superioare acestora) impun utilizarea unui număr proporțional de aeronave de transport necesare pentru transportul pe calea aerului și parașutarea oamenilor și materialelor în dispozitivul adversarului. Mai mult, aceste operații nu se pot realiza decât în condițiile deținerii superiorității aeriene – ceea ce presupune un sprijin din partea aviației proprii de vânătoare și vânătoare-bombardament, superior celui al adversarului. Din acest punct de vedere, orice încercare de eludare a cadrului restrictiv amintit anterior este una contraproductivă și, drept urmare, orice încercarea de supralicitare a posibilităților trupelor de parașutiști – în afara acestui cadru operativ restrictiv-,  riscă să devină una riscantă și nerealistă.

A treia, este aceea că existența trupelor noastre de parașutiști a fost una puternic marcată de dezvoltările militare și politice ale vremii, specifice perioadelor interne și internaționale parcurse, dar și a influenței ideologiei dominante din cadrul coalițiilor sau tratatelor din care România a făcut parte. Astfel, exprimându-ne generic, putem afirma că parașutismul militar românesc:

• a început, în 1941, ca rezultat al gândirii vizionare a unor militari de excepție ale vremurilor respective, în consens cu cele mai moderne dezvoltări ale domeniului artei militare;
• a încetat să existe, la sfârșitul anului 1944, la cererea expresă a Comisiei Aliate de Control (sovietică);
• „i s-a dat voie” să reînvie, în 1950, de către aceiași sovietici, deveniți mai permisivi – dar numai în cheia logicii bipolare permisă de principiile cooperării din cadrul Tratatului de la Varșovia;
• s-a extins substanțial, în 1980, în contextul doctrinei „luptei întregului popor”, ale apărării tout azimut și a începerii distanțării, tot mai manifeste, a politicii lui Ceaușescu, față de cea a Moscovei;
• a ajuns la maxima sa dezvoltare, imediat după 1990, stimulată și de prestigiul câștigat prin abordarea echilibrată, profesionalismul și spiritul de sacrificiu probate de parașutiștii militari pe timpul Revoluției din Decembrie 1989, precum și al celorlalte evenimente destabilizatoare care i-au urmat, la scurt timp (Târgu Mureș,1990; București, 1991);
• a fost în mod constant și drastic redus, începând cu anul 2000, în contextul reducerilor operate la nivelul întregului organism militar românesc – ca cerință a alinierii la exigențele NATO – dar și ale unor decizii naționale proprii, mai mult sau mai puțin fundamentate.

Odată însușite aceste realități, ne va fi mult mai ușor să înțelegem istoria trupelor noastre de parașutiști. O istorie de peste 75 de ani, demnă și onorantă, care trebuie să ne facă să ne simțim mândri de apartenența noastră la clubul select al celor care, parafrazându-l pe Charles de Gaulle, au știut întotdeauna „să privească cerul, fără să pălească, și pamântul, fără să roșească”.

Incrementa atque decrementa („creșterea și descreșterea”, în latină –  parafrazând titlul celebrei opere a lui Dimitrie Cantemir, referitoare la Imperiul Otoman), ar putea fi prezentată, pe scurt, după cum urmează:

Începuturile. „Baștaniștii”.

Prima companie de parașutiști militari a fost înființată la 10 iunie 1941, a doua companie în martie 1942, urmarea constituind-o înființarea primului batalion (Batalionul 4 Parașutiști), în iunie 1942, în cadrul Flotilei 1 Aerostație (aparținând Aviației Militare). După luptele duse în nordul capitalei, în august 1944, împotriva trupelor germane, Batalionul își creează propria aură de prestigiu. Însă sovieticii îl aveau deja în vizor: o parte a misiunilor sale nu fuseseră unele „la vedere”, drept pentru care, la scurt timp după semnarea armistițiului dintre URSS (din partea Națiunilor Unite) și România, Batalionul va fi transformat în Batalion de Pază, iar, în martie 1945, va fi desființat. Batalionul va fi reînființat la Tecuci, în noiembrie 1950, în cadrul Forțelor Aeriene Militare. Ulterior, în februarie 1951, va fi redislocat la Botoșani, în subordinea Regiunii 1 Militare; peste numai trei luni, va reveni la Tecuci, în subordinea Centrului de Instrucție al Aviației, pentru ca, în luna noiembrie a aceluiași an, să fie dislocat, definitiv, în garnizoana Buzău. De atunci și până în anul 1964, la comanda acestei unice unități de profil din Armata României a fost legendarul Grigore Baștan. De aici, și denumirea perioadei… Până în anul 1980, epopeea unității a fost una extrem de sinuoasă: unitatea a fost transformată din batalion în regiment; apoi, din nou, în batalion; ulterior, din nou, în regiment; apoi, din regiment de parașutiști, în regiment aero-desant, și invers… Ceea ce a presupus, aproape de fiecare dată, și schimbarea  subordonării: la diferite comandamente de armă, armate de arme întrunite sau regiuni militare…

Anii ’80. „Pași adăugați”.

Potrivit doctrinei vremii, trupele de parașutiști erau considerate trupe cu destinație specială, cu mare mobilitate pe verticală, capabile să intervină rapid și prin surprindere la mari distanțe în adâncimea dispozitivului inamicului, ziua și noaptea, să ducă acțiuni de luptă timp îndelungat, pe teritoriul vremelnic ocupat, pentru limitarea libertății de acțiune și de manevră ale adversarului, pentru imobilizarea rezervelor, dezorganizarea conducerii și a activităților logistice ale acestuia. În anul 1980, odată cu reorganizarea structurilor superioare subordonate Marelui Stat Major și înființarea altor două comandamente de armată (Armatele a 2-a și a 3-a), pe lângă cele două deja existente (Armatele 1-a și a 4-a), au fost înființate, în cadrul Comandamentului Aviației Militare, încă trei regimente de parașutiști, astfel încât fiecare din cele patru armate de arme întrunite existente să poată materializa manevra pe verticală cu propriul regiment de parașutiști:

• Regimentul 64 Parașutiști, în garnizoana Titu (Boteni), destinat Armatei 1-a (București);
• Regimentul 60 Parașutiști (deja existent), în garnizoana Buzău, destinat Armatei a 2-a (Buzău);
• Regimentul 56 Parașutiști, în garnizoana Caracal, destinat Armatei a 3-a (Craiova);
• Regimentul 62 Parașutiști, în garnizoana Câmpia Turzii, destinat Armatei a 4-a (Cluj).

Dislocarea fiecărui regiment s-a făcut în apropierea unui aerodrom militar, pe care puteau ateriza aeronavele puse la dispoziție pentru instruire și pentru îmbarcarea, în cel mai scurt timp, în vederea îndeplinirii misiunilor de luptă. Tot în acea perioadă, au mai fost înființate, încă două companii de cercetare în dispozitivul inamicului, prin parașutare, pe lângă cele două deja existente, astfel încât fiecare Armată de arme întrunite să poată dispune de propria companie specializată:

• Compania 313 (București), pentru Armata 1-a;
• Compania 386 (Buzău), pentru Armata a 2-a;
• Compania 374 (Craiova), pentru Armata a 3-a;
• Compania 317 (Huedin), pentru Armata a 4-a ;

Și acestea, la rândul lor, vor suferi mai multe transformări și redimensionări succesive. Deasemenea, în subordinea directă a Direcției Informații a Armatei, fusese creat, între timp, Batalionul 404 Cercetare în dispozitivul inamicului, prin parașutare (Buzău).

Pentru coordonarea trupelor celor patru regimente de parașutiști a fost înființată, tot în anul 1980, în cadrul Comandamentului Aviației Militare, Secția Parașutiști, destinată să rezolve noile probleme apărute privind organizarea, dotarea și conducerea unităților de parașutiști, precum și cele privind planificarea, organizarea, controlul, îndrumarea și evidența îndeplinirii planului pregătirii pentru luptă. Noua structură de comandă va constitui elementul de interfață între unitățile de parașutiști și Comandamentul Aviației Militare, precum și între acestea și armatele de arme întrunite. Tehnica desant (de parașutare)  întrebuințată în unitățile de parașutiști a acelor vremuri avea la bază completele de parașute BG-7M și BG-3M, de fabricație autohtonă, iar ca aeronave de transport erau folosite avioanele AN-2 (în special, pentru parașutări de școală), AN-24T, AN-26 și elicopterul MI-8, din dotarea Aviației Militare.

Anii ’90. „Strălucirea”.

După deschiderea realizată de Revoluția din Decembrie 1989, se înființează, la 30 noiembrie 1990, Comandamentul Trupelor de Parașutiști, în subordinea Comandamentului Aviației Militare, prin transformarea Secției Parașutiști, din același comandament. În baza aceluiași ordin, la aceeași dată, în urma restructurării celor patru regimente de parașutiști, au fost înființate trei brigăzi de parașutiști, precum și Centrul de Instrucție al Parașutiștilor. La scurt timp, Comandamentul și-a schimbat denumirea în Inspectoratul General al Trupelor de Parașutiști, pentru ca, în 1992, să revină la denumirea inițială. La rândul său, Centrul de Instrucție, înființat în cazarma Regimentului 60 Parașutiști, și-a schimbat titulatura la scurt timp, în 1991, în Centrul de Perfecționare al Pregătirii Cadrelor din Trupele de Parașutiști, pentru ca, în 1997, să devină Școala de Aplicație pentru Parașutiști, subordonată, în continuare, Statului Major al Aviației și Apărării Antiaeriene.

Situația nou createlor brigăzi de parașutiști a fost următoarea:

• Brigada 1 Parașutiști s-a înființat la Câmpia Turzii, pe structura Regimentului 62 Parașutiști, având în subordine Batalioanele de Parașutiști 62 (Câmpia Turzii) și 482 (Mediaș) și, ulterior, Batalionul 485 Misiuni Speciale (Câmpia Turzii);
• Brigada 2 Parașutiști „Maior Dobre Teodor” a fost înființată prin restructurarea Regimentelor 56 Parașutiști (Caracal) și 64 Parașutiști (Titu/Boteni), cu comandamentul dislocat în garnizoana Clinceni (București), având în subordine Batalioanele de Parașutiști 56 (Caracal) și 64 (Titu/Boteni), precum și Batalioanele de misiuni speciale 492 (Caracal) și 495 (Clinceni). Ulterior, în 1992, Batalionul 495 își va schimba denumirea în Batalion de operații speciale și va intra în subordinea directă a Comandamentului Trupelor de Parașutiști;
• Brigada 3 Parașutiști a fost înființată în garnizoana Bacău, având în subordine Batalioanele de Parașutiști 60 (Buzău) și 498 (Bacău), precum și Batalionul 500 Misiuni Speciale (Buzău).

La scurt timp după aderarea României la Parteneriatul pentru Pace (PfP), în 1994, și începerea negocierilor de preaderare la NATO, frenezia schimbărilor a cuprins întregul organism militar. La scurt timp, în 1997, s-a renunțat la stagiul militar obligatoriu, iar cuvântul profesionalizare a devenit un leit-motiv invocat în mai toate luările de poziție oficiale. Spiritul de corp, cultivat cu atâta acribie de legenda vie a parașutismului militar românesc, generalul Baștan, dă roade: tot mai mulți foști parașutiști, se prezintă la porțile unităților militare de profil, pentru a deveni militari profesioniști. Dar în mod paradoxal, deși unitățile de parașutiști urcau tot mai vertiginos în topul unităților cu cel mai ridicat grad de încadrare cu militari profesioniști, tot ele vor fi preferatele primelor și masivelor desființări de structuri, pe motive din cele mai diverse – multe din ele rămase, chiar și până astăzi, insuficient de convingătoare: „tehnică de parașutare neinteroperabilă”, „structuri nesustenabile și costisitoare” sau, pur și simplu, „structuri… prea altfel”, față de masa celorlalte structuri de tip clasic.

Așa se face că:

• Brigăzii 3 Parașutiști (Bacău), i s-a acordat Drapelul de luptă și denumirea onorifică „Ștefan Gușă”, în anul 1995, pentru ca, în anul 1998, comandamentul acesteia să fie desființat, împreună cu subunitățile de comandament și stat major;
• Batalionul 485 Misiuni Speciale (Câmpia Turzii), din subordinea Brigăzii 1 Parașutiști (Câmpia Turzii) – care nu a atins niciodată capacitatea de luptă inițială -, este desființat, în august 2000;
• Brigăzii 1 Parașutiști (Câmpia Turzii) i s-a conferit, în anul 1995, Drapelul de luptă și i s-a acordat denumirea onorifică „Locotenent Ioan Pop-Cluj”, pentru ca, în anul 2001, comandamentul acesteia să se desființeze, pe structura acestuia înființându-se Baza 5 Instrucție Parașutiști, structură destinată instruirii centralizate a militarilor din trupele de parașutiști, subordonată Școlii de Aplicație pentru Parașutiști (Buzău). În anul 2002, structura se transformă în Batalion Instrucție Parașutiști, dislocat la Buzău, păstrându-și aceeași subordonare;
• Batalionul 482 Parașutiști (Mediaș), din subordinea Brigăzii 1 Parașutiști, a fost transformat, în anul 1998, în Batalion de Misiuni Speciale, în același an primește Drapelul de Luptă, pentru ca, în martie 2001, unitatea să fie desființată;
• Batalionul 492 Misiuni Speciale (Caracal), din subordinea Brigăzii 2 Parașutiști (Clinceni), primește Drapelul de Luptă în anul 1996, își schimbă denumirea în Batalion de Operațiuni Speciale, în 1997, trece în subordinea Comandamentului Trupelor de Parașutiști în anul 2000, pentru ca, în anul 2001, unitatea să fie desființată;
• Batalionul 500 Misiuni Speciale (Buzău), din subordinea Brigăzii 3 Parașutiști (Bacău), primește Drapelul de Luptă, în anul 1996, este resubordonat Comandamentului Trupelor de Parașutiști, în 1998, pentru ca, în anul 2002, unitatea să fie desființată;
• Comandamentul Trupelor de Parașutiști (CTPșt), împreună cu toate trupele rămase în subordine, trece, începând cu martie 2001, din subordinea Statului Major al Forțelor Aeriene (SMFA), în subordinea Statului Major al Forțelor Terestre (SMFT). Începând cu vara anului 2002, ultima mare unitate din subordinea acestuia, Brigada 2 Aeropurtată (Clinceni), trece în subordinea directă a SMFT, iar prerogativele de inspector în arma parașutiști sunt transferate (similar celorlalte arme și specialități din cadrul SMFT) comandantului Școlii de Aplicație de profil (Buzău). Drept urmare, în data de 30 noiembrie 2002, structura de comandă de nivel central a Trupelor de Parașutiști (CTPșt.) își încetează existența;
• Batalionul 62 Parașutiști (Câmpia Turzii), din subordinea Brigăzii 1 Parașutiști, primește Drapelul de Luptă în anul 1997, pentru ca, în anul 2005, unitatea să fie desființată;
• Batalionul 56 Parașutiști (Caracal), din subordinea Brigăzii 2 Parașutiști (Clinceni), primește Drapelul de Luptă în anul 1996, pentru ca, în anul 2005, unitatea să fie desființată;
• Batalionul 64 Parașutiști (Titu/Boteni), din subordinea Brigăzii 2 Parașutiști (Clinceni), va fi desființat, la rândul său, în anul 2005.
• Singura mare unitate de parașutiști care părea că a scăpat valurilor succesive de desființări a fost Brigada 2 Parașutiști „Maior Dobre Teodor” (Clinceni). Evident, a fost vorba doar de o simplă iluzie, pentru că: în anul 2000, brigada a fost transformată în Brigada 2 Aeromobilă; în anul 2001, în Brigada 2 Aeropurtată; în anul 2005, comandamentul acesteia și subunităile de brigadă au fost desființate pentru ca, împreună cu elemente din Brigada 34 Mecanizată (Mihail Kogălniceanu), să constituie nucleul viitorului comandament al Brigăzii 34 Infanterie Ușoară, dislocat (ulterior) la Clinceni;

Deci, cine sunt supraviețuitorii? Deși trecuți și ei prin emoția și stresul mai multor restructurări și resubordonări succesive, am putea spune că, în anul de grație 2017, aceștia sunt: Batalionul 60 Parașutiști „Băneasa-Otopeni” (Buzău), devenit, între timp, batalion de operații speciale; Batalionul 498 Parașutiști „Smaranda Brăescu” (Bacău), devenit batalion de asalt aeropurtat – ambele unități „salvate”, grație integrării lor în cadrul Brigăzii de Operații Speciale „Mihai Viteazul”, (Târgu Mureș). Totuși, pentru a fi corecți și sinceri, trebuie să recunoaștem că mai avem o structură supraviețuitoare: o companie de parașutiști (una singură!…), rămasă  din cadrul fostului Batalion 495 Operații Speciale „Ștefan Șoverth” (Clinceni). Integrați nou-numitului Batalion 495 Infanterie Ușoară (din 2005), membrii acestei companii sunt cei care ne-au încântat privirea și, deopotrivă, ne-au întărit speranța în viitor, atunci când i-am văzut defilând, în 2016, pe sub Arcul de Triumf…

Concluzionând: este mult, este puțin? Nu știm, îi lăsăm pe alții să se pronunțe!… Între timp, tehnica de parașutare a tuturor acestor unități s-a perfecționat și diversificat, fiind, in integrum, una compatibilă și interoperabilă cu cea a statelor membre NATO, parașutările din aeronave C-130 Hercules și Spartan CJ-27 (naționale), C-160 Transall, C-5A Lockheed, C-17 Mc Donel-Douglas (ale aliaților) au devenit o rutină, utilizarea parașutelor destinate salturilor de tip HAHO/HALO (High Altitude High Opening/High Altitude Low Opening – salturi de la mare altitudine, cu deschidere la înaltă/joasă altitudine) – o constantă a pregătirii grupurilor specializate, iar participarea la exerciții multinaționale și misiuni în teatrele de operații – criterii de selecție obligatorii pentru oricine speră la o promovare în branșă.

Pentru a încheia totuși, în notă echilibrată și lipsită de patimă, vă propun ca această scurtă poveste referitoare la istoria trupelor noastre de parașutiști să o interpretăm doar în cheia unei simple povesti de viață. Atâta și nimic mai mult. Este o poveste ușor „legănată”, ce-i drept, dar care nu trebuie să se transforme într-una încrâncenată. Ea ar trebui interpretată, mai degrabă, în cheia unor pași de vals. Un vals început cu pași mici, adăugați (așa precum ne-au fost începuturile), continuat cu volte largi și impetuoase (așa precum ne-au fost perioadele de maximă strălucire), pentru a se sfârși, domol și cumințel (așa precum ne este prezentul), în fața unei asistențe care (depun marturie!), continuă să ne aprecieze și să ne respecte, și în prezent… În mod cert, cortina nu a căzut peste viitorul trupelor de parașutiști! Sunt sigur de acest fapt. Dar, de acum, depinde în special de dumneavostră, cei mai tineri – parașutiștii militari în activitate – dacă ritmurile valsului vor rămâne la fel de vii, și peste ani. Am onoarea să vă salut!

Col. (r.) dr. Vasile SOARE, Comandant al Trupelor de Parașutiști (2001-2002); primul comandant al Componentei de Operatii Speciale (2008-2010).